Cu inima întreagă

Se scutură streașina. Sunetul ritmic mă liniștește.

Multe luni, picuratul ploii de pe streașină, tropăitul grosolan pe scări, sunetul hârșâit al frigiderului, farfuriile lovindu-se de blatul mesei, râsul strident, râsul absurd… toate mă iritau. Îmi pierdusem inima, sau cel puțin o parte din ea. Nu mai suportam nimic din cacofonia de zgomote care mă înconjurau. Totul a început cu o întâlnire de gradul zero în care mi s-a spus ce idioți sunt cei care mai apreciază educația, când totul se reduce la a câștiga bine și a avea o viață bună… A fost picătura care a umplut paharul. Acum se revărsa într-o durere fără margini.

Iar eu iubeam cărțile. Le cumpăram cu mari sacrificii financiare, și le citeam pe nerăsuflate. Internetul încă nu câștigase controlul asupra sufletelor și minților oamenilor. Iubeam paginile răsfoite pe îndelete, sunetul hârtiei… respirație de pădure. Oxigen pentru minte, oxigen pentru suflet.

În ziua aceea, o relație s-a destrămat… și o parte din mine s-a pierdut undeva, dincolo de orizont…în ceață. Am ales să nu îmi mai pese, măcar pentru un timp. M-am rugat să nu îmi mai pese atât de mult de alții. M-am rugat să nu mă mai doară sufletul. Și rugăciunea mi-a fost ascultată… după luni și luni de agonie, de alienare, nu mai durea.

Credeam că va fi bine să nu fi sensibil, vulnerabil, rănit. Credeam că voi fi bine. Greșit. Din dorința mea s-a născut o gaură neagră în care se pierdeau nu doar lucrurile negative, ci toate lucrurile. Odată cu durerea a dispărut și capacitatea de a mă bucura, viața și puterea ei motivatoare. Mulți specialiști o vor numi într-un fel sau altul și vor veni cu tot felul de tratamente în 10 pași. Dar cum să recuperezi o inimă care a făcut shat- down, a închis cele mai importante cămări ale sale compasiunea, dragostea, bucuria, încântarea în fața miracolului, a tainei, a zâmbetului… toate erau închise în cămara cea mai importantă a inimii… acum protejată de un zid.

Streașina picură și mă bucur de sunetul ei de pian monoton care cântă o melodie de jazz ceresc.

Când mi-am dat seama că nu mai trăiesc viața, ci că ea mă trăiește pe mine… am încercat să schimb procesul, dar nu era ușor. Sufletul se împotrivea cu disperare la orice presiune, la orice. Voia înapoi în cămăruța tăcută și singuratică, fără cuvinte rele, fără durere, fără nopți albe și migrene, fără palpitații și lacrimi. Dar ceva din trecut, din viața trăită, încă palpita…

Streașina picură lacrimi pure de îngeri…

Am ales să ies din întuneric. Alegerile ne definesc, iar credința ne răscumpără. Durerea este un antibiotic pentru suflet, face ceea ce pencilina produce în țesutul infectat. Acest mucegai procesat și apoi purificat, vindecă. Pencilina s-a descoperit că are efectul unei găuri negre care înghite bacteriile. În faza inițială era toxică, dar procesată, pencilina salvează. Durerea e bună, motivatoare, uneori răscumpărătoare. Presiunea a reapărut, dar în cantitate normală e suportabilă. Reglez mereu cantitatea de a da și a primi. Primind și dăruind dragoste țesutul sufletesc se reface, se regenerează. Cicatrici vor fi, dar nu sunt mortale, sunt doar decorații ale unui război sufletesc înțelept dus.

Am intensificat rugăciunea, dar puterea ei se pierdea în același hău al auto-protejării. Am intensificat disciplinele spirituale, dar puterea lor nu era acolo. Doar rutină, și frustrare. Atunci am deschis unul dintre jurnalele de rugăciune pe care le țin de mulți ani, și am început să scriu. Scrisul a devenit catharsis, terapeutic, creator de noi intensități sufletești. Izvorul sufletesc se purifica, iar apa care curgea era din nou proaspătă și dătătoare de viață. Rugăciunile-mărturisire-mulțumire se scurgeau în cuvinte pline de har. Ce omul a frânt, Cuvântul-Dumnezeu a vindecat și reînnoit cu o putere nouă, de sus. De atunci, cuvintele-rugăciune se nasc pe foi-respirație-de-pădure, iar sufletul a redescoperit iar curcubeul promisiunilor prezenței lui Dumnezeu.

Este nevoie să am parte în viața mea de suficientă cantitate de durere ca să devin persoana care trebuie să fiu, dar mă rog pentru mine și pentru tine să nu avem parte de durerea care frânge spiritul. Durerea este necesară în devenirea mea.

Hristos Domnul a fost Omul-Durerii, obișnuit cu suferința. Pilda Lui ne încurajează. Putem călca pe urmele Lui cu încredere. Cât despre oamenii-pietre, cu suflet și limbă împietrită, Domnul să se îndure de ei… și de noi, cei care avem de-a face cu ei. Dar ,,pietrarii,, aceștia sunt cei care ne șlefuiesc cel mai bine în diamantele care trebuie să fim! Iar lumea aceasta, ce este altceva decât o imensă carieră în care oameni-pietre se ciocnec de oameni-pietre, până ce unii dintre ei devin pietre-prețioase.

Răsăritul se vede frumos și printre picături de ploaie.

Streașina picură. Muzică…și un susurat mulțumesc!

Sfaturi înțelepte

„Pentru a judeca drept nu asculta numai toate vocile, ci ascultă i toate tăcerile.”
Richard Wurmbrand

„Spune-ți inimii să creadă chiar și-n vremurile grele
Dumnezeu e totdeauna mai puternic decît ele.” TraianDorz

,,Tolerez multe lucruri, dar respect doar ce merită.” Florin Ianovici

” Dacă simți durere, ești în viață; dacă poți simți durerea altora ești om.” Lev Tolstoi

„Uneori cuvinte grele pot rupe oamenii în bucăți… Apoi e nevoie ca aripi de îngeri să zboare ușor peste praful rămas pe inimi sau în minte. Și să-l ducă departe, departe. Ori să astupe crăpături pipăite de lacrimi.
Cuvintele pot răni, cuvintele pot vindeca.”
Pr.Hrisostom Filipescu

Dumnezeu răspunde nu neapărat la nevoi, El răspunde la credință! Așadar, fundamentează-ți credința pe Cuvântul Său neclintit și bazează-te pe promisiunile Sale, precum cea din Isaia 41:10: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare.” Încrederea nezdruncinată în Cuvântul lui Dumnezeu declanșează ajutorul Său în favoarea noastră. Așadar, încrede-te în promisiunile lui Dumnezeu! Din Cuvântul lui Dumnezeu pentru astăzi, 1 dec. 2020

„Nașterea și moartea nu pot fi remediate, dar ne putem bucura de ceea ce le desparte.” – Viața!
Georges Santayana

„E interesant ca in ziua plecarii de pe pamant, pierdem tot ce am strâns si câștigăm tot ce am dat! „
Cristi Boariu

Augustin despre timp: pentru trecerea dintre ani!
„Nici un timp nu ar fi putut să se scurgă, înainte ca Tu să fi creat timpul. Cum ar fi putut timpul să se scurgă, dacă el încă nu exista?…. Anii Tăi nici nu merg, nici nu vin, în vreme ce anii noştri merg şi vin… Anii Tăi sunt ca o singură zi, iar ziua Ta nu vine zilnic, ci este un veşnic astăzi”!       – Confesiuni, cartea XI, cap. XIII, 15 & 16.

Îmi plac oamenii diferiți!
Cu cicatrici în suflet ori pe chip.
Îi consider frumoși și demni..
Demni că pot merge prin această lume, plină de „perfecți”.
Iuliana Surdoiu

„If you are in the hands of Him Who is omniscient, omnipotent, and omnipresent, there are no legitimate reasons to worry.” 
Psalm 139:9,10. ElisabethElliot

„A te lupta cu tine însuți e lupta cea mai grea .A te învinge pe tine însuți e biruința cea mai frumoasă. „
G.Leibniz

Poeta Maya Angelou a spus: „Când cineva îți arată cum este, crede din prima!”

Străbunic și nepot

,,La vârsta de şaizeci şi cinci de ani, Enoh a născut pe Metusala. După naşterea lui Metusala, Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani şi a născut fii şi fiice. Toate zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani. Enoh a umblat cu Dumnezeu, apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu.” Gen. 5:21-24

În viața omului au mereu loc momente de bucurie și de tristețe, dar doar câteva vor avea impact profund care schimbă destinul.

Patriarhului Enoh i se naște un fiu, Metusala, a cărui naștere va schimba destinul tatălui lui și al nepotului lui, Noe. Dar cel care va spune povestea nu e Metusala, ci Enoh și Noe. Nu știu prin ce a fost specială nașterea lui Metusala, dar e clar că a avut impact.

Doar gândește-te la cele 365 de zile ale anului și în câte dintre ele ai umblat cu Dumnezeu. Deși ai vrea să spui că toate au fost o umblare cu Dumnezeu, știi că multe zile au fost mai mult o umblare a Domnului cu tine. Dacă este greu 365 de zile, cum a reușit Enoh 365 de ani? Ce a făcut specială această umblare? Răspunsul este în text: nașterea fiului său.

Când s-a născut Metusala, Enoh era tânăr, avea 65 de ani, mii de vise, planuri și așteptări. Dar nașterea fiului a fost o schimbare de destin. Tânărul Enoh va fi tatăl milenarului Metusala, căci fiul său va depăși vârsta patriarhului Adam, și va trăi 969 de ani.

Câtă bucurie în nașterea primului copil. Acesta va schimba sinergia familiei. Părinții nu mai au timp de nimic, decât de noul membru al familiei. Câte nopți nedormite și zile netrăite pentru împlinirea nevoilor noului născut…

Dar Enoh a făcut o alegere altfel. Nașterea fiului îi schimbă numele. Devine Enoh-cel-ce-a-umblat-cu-Dumnezeu. Doar atât spune cv-ul lui. Oare ce înseamnă asta? Și-a părăsit toate îndatoririle familiale și sociale, și s-a retras în pustie? Nu ni se spune. Scriptura ne lasă pe noi să alegem cum să umblăm cu Dumnezeu, pentru că procesul este important, nu metoda. Enoh este un maestru în a umbla cu Dumnezeu, prin simplitatea cu care ne-a transmis umblarea.

Cum porți zilnic în inima și gândurile tale pe membrii familiei tale, oriunde ai fi sau face, așa a fost umblarea lui Enoh cu Dumnezeu. Umblați împreună chiar dacă multe ore ale zilei nu sunteți împreună. Posibil, simplu, natural. De ce nu ar fi la fel în umblarea cu Dumnezeu!?

Enoh a umblat cu Dumnezeu pentru că Îl iubea. Prin urmare umblarea cu Dumnezeu nu mai este o utopie scuzată de lipsa de timp, de vremuri absurde, de boală, de sărăcie, sau de prea mult confort. Simplu. Iubirea păstrează în minte și inimă pe cel pe care îl iubești. Umbli cu El, dacă Îl iubești, și El umblă cu tine pentru că Îl iubești.

Enoh s-a îndrăgostit așa de tare de minunea nașterii fiului lui, dar nu de minune, ci de Dătător. De fiecare dată când privea la minunea vieții care creștea în fiul său, se îndrăgostea și mai mult de Dumnezeu-Dătătorul. Toată ziua mulțumea pentru degețele gingașe, pentru primul pas, pentru primul dinte, primul zâmbet, prima lacrimă, prima iubire, primul ghiocel de la tâmplă, primul pas mai nesigur. Mulțumea mereu, pentru fiecare primă-minune.

Atât de mult a umblat cu Dumnezeu, că zice Scriptura: ,,apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu.”

Ce om, ce epitaf: Enoh, fiul lui Adam (65- 365) a umblat cu Dumnezeu, a născut fii și fiice.

Ce om, Enoh acesta! Simplu a trăit! Simplu a plecat! A făcut pentru noi umblarea cu Dumnezeu simplă. Într-o lume a selfiurilor, avem de învățat azi o lecție: nu este nimic despre noi, ci ,,din El și pentru El.”

Pe multe epitafuri va scrie: ,,A umblat cu el însuși. Și-a făcut milioane de selfiuri și a avut mii de likeuri.”

Enoh a văzut în adânc. Un fiu i s-a dat, dar L-a văzut pe adevăratul Tată. Și a înțeles. Oamenii care vor să vadă vor vedea, care vor să creadă vor crede, care vor umbla cu Dumnezeu, va umbla și Dumnezeu cu ei. Destin schimbat. Destin împlinit. Enoh a înveșnicit umblând cu Dumnezeu. Iar fiul lui, Metusala, a trăit un mileniu.

Nepotul lor a fost Noe, fiul-mângâiere: „Acesta ne va mângâia pentru osteneala şi truda mâinilor noastre, care vin din acest pământ, pe care l-a blestemat Domnul.”

Meditați voi mai departe.

Primul Crăciun, ultimul Crăciun

Mereu m-am întrebat cum este să trăiești fără frică… măcar o zi. Măcar o zi în care inima să nu-ți tresalte în piept anxioasă, doar o zi în care să nu mai trebuiască să-ți transpire palmele din cauza amenințărilor vremurilor pe care le trăim. Dacă am scoate frica, și toate formele ei, din ecuația zilei, oare cum ar arăta viața noastră?

Cu siguranță, ar fi cu totul altceva.

Când Domnul Isus s-a născut, toți adulții din jururl Lui erau cuprinși de anxietate, de îngrijorare, de temere… circumstanțele nu erau prielnice. Vestea îngerilor a fost: ,,Nu vă temeți…

Nașterea unui prunc ar trebui să fie motiv de bucurie, de mare bucurie. Căci doar cei ce devin ca niște copilași vor vedea Fața lui Dumnezeu. Oare aici este secretul pe care noi nu-l putem dezlega? Cum să transformăm teama în mirare? Dar dacă dezbrăcăm frica de hainele ei hâde de zgripțuroaică, de sub haine va ieși oare o ființă nouă, plină de zâmbet și candoare?

Uimirea este antidotul fricii. Mirarea în fața miracolului.

Teama Mariei că trebuie să nască, iar ea era pe drum spre un nedrept recensământ, a resimțit-o fiecare fiică a Evei, când privește spre pruncul care i s-a născut în vremuri tare nefaste. Oare cum va transforma Dumnezeu acest mare dezavantaj într-o minune? Maria primește un grajd în loc de o maternitate salubră, iar pruncul, o fașă și o iesle, în loc de hăinuțe sclipitoare și un pătuț cald.

Iosif este temător că se va afla că nu el este tatăl, și mai grav, că pruncul Mariei este urmărit de preaputernicul rege Irod, care îl consideră o amenințare pentru tron… și vrea să-l ucidă. Teama lui este simțită peste veacuri de bărbații vremurilor din urmă când se gândesc cum își vor ține familia în siguranță.

Iar păstorii din câmp, cei mai speriați dintre toți, îngroziți, au vedenii cerești cu ființe celeste care cântă. Și nu e o fantasmă a nopții sau a minții lor îngreunate de lungile ore de veghe împrejurul turmelor.

Teama este și în palatul lui Irod. Un nou Rege?… Să fie uciși toți pruncii… Și de atunci se tot ucid prunci, amenințare pentru planurile luciferice.

Frica este cucerită când Pruncul se naște! Frica se transformă în uimire! Speranță!

Pruncul devine Centrul uimirii. Dumnezeu întrupat! Nu există uimire mai mare.

Dintotdeauna a fost lupta luciferică de a deveni ca Dumnezeu. Lucifer a eșuat. Omul a eșuat. Nimeni nu poate fi ca Dumnezeu.

Dar Dumnezeu s-a limitat pe Sine și a devenit om. Uimire cerească! Taină!

Nașterea lui Isus a fost mai mult decât o iesle, un grajd, o fecioară, magi și păstori, smerire…

Coborând în locurile cele mai de jos ale creației, Dumnezeu S-a făcut asemenea nouă. Prin întruparea miraculoasă, dincolo de normal, dincolo de ceea ce e natural, supranaturalul a deschis o ușă în ambele direcții, dinspre cer spre pământ, și dinspre pământ spre cer.

Domnul Isus este Taina păstrată din veșnicii.

Fiul lui Dumnezeu s-a dezbrăcat pe sine de slava pe care o avea la Tatăl și a devenit Fiul Omului, fiul lui Adam. Fiii lui Adam pot deveni, pe cale legală, cinstită, fiii lui Dumnezeu. O mare taină, care acum la finalul veacurilor, se desface spre sufletele noastre.

Există doar o Cale de a ajunge în cer. Există doar un mod de a fi fii de Dumnezeu. Prin Domnul Isus. Orice altceva este luciferic, căzut, alienat.

Teama este mereu însoțită de fiicele ei: angoasa, anxietatea, îngrijorarea, lamentația, sarcasmul, depresia, deznădejdea. Dar când o dezbrăcăm de puterea ei, și lumina adevărului se aprinde ca un felinar puternic peste minciunile ei, atunci întunericul se desface în fâșii, și apare uimirea, mirarea, fericirea, bucuria. Coșmarele se risipesc.

Da, încă se moare, încă este multă suferință, prea multă. Dar când privim la toate prin prisma mirării, ,,Oare cum va rezolva Domnul și situația aceasta?,, știind că de fiecare dată El este cu noi în baza promisiunii Sale, nu mai este loc de întuneric, ci doar de lumină. Mirare, așteptare, minune.

Anul acesta sărbătorim din nou, dar cu mare reținere, cu un dram de tristețe pentru toți cei ce nu mai sunt. Iar Rahela, ca altădată, nu mai vrea să fie mângâiată, pentru că ei nu mai sunt. Auto-înscăunații lumii acesteia resetează istoria ca să se potrivească cu planurile lor demonice. Dar uită că nu vor putea niciodata să se urce pe tronul lui Dumnezeu. De aceea, noi, cei mărunți, dar mulți, Îi mulțumim Celui ce s-a întrupat. Domnul Isus a fost primul Martir al cerului, ca astfel, toți cei ce vor crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.

A fost anul martirilor. Mulți s-au sacrificat pentru binele altora, iar mulți au plătit cu viața pentru slujirea și credința lor. Cu nerăbdare așteptăm revenirea lor împreună cu Domnul nostru.

Poate este ultimul Crăciun, și dacă este… ne descărcăm povara de pe umăr, ne îndreptăm spatele și privim spre cer.

Maranata!

Rugăciune

Rugăciune – de Petre V. Cazan

O frunză s-a desprins din pom…
Și mâna mea, mână de om
S-a-ntins îndată, uite-așa
Și frunza a căzut în ea.
Am stat privind la ea uimit
Și-atâtea gânduri mi-au venit…
A fost o frunză dusă-n vânt
Spre – a se preface în pământ…
Dar a căzut în mâna mea
Și-am zis: eu nu te voi lăsa !
Ci te voi duce chiar acum,
La casa mea și în album
Te voi păstra cu îngrijire
În cartea mea de amintire.
Acum privirea mi-o ridic
Spre Tronul Harului și zic:
-Părinte, dacă voi cădea,
Luat de vânt, în vreme grea,
Și când cu sufletul înfrânt
Voi fi aproape de pământ,
Întinde-Ți atunci Mâna Ta
Și lasă-mă să cad în ea!
Mă spală de noroi și scrum
Așează-mă-n al Tău album!
Păstrează- mă cu îngrijire
În Cartea Ta de amintire,
Ca împreună cu cei vii
Să înverzesc în veșnicii!

Bisturiu pentru cangrene sufletești

Se tot spune să nu luăm lucrurile personal, că nu e nimic personal. Dar când cineva intenționat face ceva pentru tine, sau împotriva ta… este personal. Este legea inter-relaționării. Devine personal pentru cineva când există o intenționalitate din partea altcuiva.

Deci nu este ceva personal? Serios?

Este cât se poate de personal!

De aceea, cine stă cu tupeu în fața ta afirmând că nu e nimic personal, dar ție îți sângerează sufletul… nu merită efortul de a i se explica prea argumentat și pe îndelete că greșește amarnic. Dar poți încerca…

Tot mai des apar astfel de persoane care jignesc ușor, simplu, adeseori, și oricând. Nu au ceea ce se numește Conștiință. Conștiința se crește în pepiniera anilor prin acțiuni de auto-asumare. Dacă un pui -de-om nu începe din primii ani să se uite în oglindă și să se recunoască ca fiind el… nu va putea mai apoi să recunoască că a greșit. Arta de a știi cine ești se dobândește în primii ani, și se cizelează până la moarte.

Să știi că ai suflet etern nu se învată la școală, uneori nici la biserică, din păcate.

Dacă întrebăm un elev după ce a răspuns la lecție, ce notă merită, de obicei, răspunsul este ori supra-evaluat, ori sub-evaluat. Vezi în ochii lui că știe cât merită, dar își dă mai puțin ca să se simtă bine că tu îi dai mai mult, și îl apreciezi în fața colegilor lui. Cealaltă categorie, la fel, știe cât merită, dar intenționat își dă o notă mai mare, ca să aibă material de confruntare, de agresiune, de auto-victimizare, că tu îi dai prea puțin când ar merita mai mult, și să vadă cum te simți vinovat, deși tu nu ești.

Așa s-a născut o categorie nouă de ,,profesioniști,. în arta manipulării.

Sunt peste tot. Asemeni copiilor dependenți de dopamina jocurilor pe calculator, și ei sunt dependenți de dopamina câștigului mârșav. Încep de mici, din scutec. Când intră pe piața muncii sunt profesioniși. Pe oriunde trec, lasă deșert emoțional. Distrug oameni, familii. Și nu le pasă! Pentru ei este o victorie. Sunt cei mai tari. Se simt puternici.

Dar privim la sfârșitul tuturor lucrurilor, cum zice Biblia, și nu îi mai vedem niciunde. Au dispărut din istorie și din eternitate. Propriul lor viciu se va transforma în monstrul-diavol care îi va chinui pentru totdeauna. Ceea ce iubesc acum, îi va chinui mai apoi. Fără șansa de a mai scăpa.

Pentru toate sufletele și familiile pe care le-au distrus cu conștiență de sine și de situație, vor avea un monstru, care îi va turmenta o infinitate de ani.

Această radiografie de mai sus a apărut după tot mai multe și mai dureroase interacțiuni personale cu oameni de acest fel. Nu am pentru ei prea multă afinitate, decât cea a omului care știe cărui pericol etern se expun continuând pe acest drum.

Tuturor celor care au căzut în ,,ghearele,, nemiloase ale unor astfel de oameni le spun: nu vă umpleți de amărăciune! Nu se merită.

Suferința voastră sufletească nu face decât să le hrănească și mai mult egoul, orgoliul. Spuneți pentru ei o rugăciune și lăsații în plata Domnului. Dacă ei tot nu renunță, pentru că vă consideră o victimă perfectă, atunci împliniți Scriptura.

Cât despre cei ce vă tulbură… 1Corinteni 5:4,5 și Galateni 5:12 ,,schilodească-se odată,, și nu eu am spus asta, ci apostolul Pavel.

Eu, ca să îmi ușurez sufletul de năduf, după interacțiunea cu astfel de oameni, scriu povestea până când presiunea din cazanul sufletului meu scade. Apoi pot să mă rog… și să-mi văd de viață.

Da, am răni și cicatrici. A trecut multă apă pe Dâmbovița până am învățat să pun în mâna Domnului fiecare om, fiecare situație, cu care interacționez.

Și am învățat și să-mi cer iertare nemțește, o dată, și temeinic. Pentru că și eu sunt om și adeseori greșesc. Dar nu fac telenovele din interacțiuni cu astfel de oameni. La finalul tuturor vremurilor se va cântări drept, fără drept de apel, totul.

Domnul să se îndure de noi și să ne facă mai buni azi, și în fiecare zi.

Meditativ

Îmi este din ce în ce mai greu să găsesc binele și frumosul în răul și urâtul agresiv și masiv de care mă simt înconjurată zilnic. Simt o oboseală sufletească puternică, de parcă, de prea mult timp, înot impotriva unui curent ce nu mă vrea ajunsă în aval.

Casa era un locaș de liniștire interioară, de încălzire sufletească, de pace. Acum este invadată prin pereții parcă tot mai subțiri, de alții, și o prosteală gălăgioasă. Auzi vocile altora, oalele, mobilele, televizoarele, copiii, câinii, electrocasnicele de tot felul, picamăre și bormașini… o cacofonie de sunete. Și sufletul ți se zbârcește, parcă vrea să se desprindă de trup și să plece.

Nu suntem făcuți să stăm într-o așa mare agresiune sufletească. Iar prostia este tare gălăgioasă, cum zice și Sfânta Scriptură.

Astăzi mă refugiez.

Îmi iau sufleul și plec în lumea nevăzută a Liniștii. Acolo găsesc tot mai mult spațiu de a fi. Sunetele, mirosurile, culorile, ființele, toate sunt calme, adevărate, nefabricate, neinvazive și pure.

Respir până în adâncul fibrei acest calm.

În acest loc pot în sfârșit simți. Aici gândurile și emoțiile îmi aparțin. Nu sunt create de vacarmul și excesul de dincolo. Frustrarea și mânia dispar. Emoția pură a existenței are loc să se împrăștie prin fiecare celulă tulburată și să șușotească calmând. Se produce muzică, ceva dincolo de nori, sublimul are loc, mirarea și taina se împrietenesc. Iar viața adevărată e aici.

Cine vrea să trăiască în matricea fictivă și contrafăcută a unei lumi provocatoare, brutale, agresive, mincinoase, bolnave? Până când vom suporta și accepta această brutalitate de sunete, culori, mirosuri, cuvinte, imagini, idei, contrafăcut? Așa arată moartea. Violentă.

Viața stă în liniște.

Și câte și mai câte lucruri și ființe minunate, fermecătoare, sunt pe acest teritoriu aproape nelocuit. Sunt așa puțini care vin aici. Uneori mă surpind cu câte un alt personaj.

Vacanțe costisitoare? Derizorii…

Mă bucur egoist că nu mulți cunosc locul acesta. Aș fi dezamăgită să văd cum și acesta ar deveni un ,,loc turistic,, pentru neinvitați, o aglomerare de gălăgii. Deocamdată prefer să-l păstrez pentru mine…

Noapte bună.

Din nou toamnă

Plouă… și dacă plouă… e toamnă.

Cuvintele parcă nu mai au putere să rostească adevărul, frumosul, emoția. Apoi ies prin parc și ascult frunzele care gem sub talpa piciorului. Și gândul îmi alunecă spre alte toamne, cu miros diferit de umezeală, frunze, și pâine caldă. E toamna copilăriei…

Are miros, culoare și multe sunete. Sunete de oameni veseli, sunete de nuci care cad… de o lume care este încă în viață. Miroase a lemn ars și a colaci cu nucă.

Plouă diferit anul acesta. Plouă pe suflete amorțite și cavouri.

Cuvintele par de prisos. Fără emoție sunt goale. Iar sufletul refuză să mai doară, să mai simtă, să mai înțeleagă. Tristețea e dincolo de vindecare, dincolo de geam.

Și plouă… dar anul acesta plouă diferit… cu lacrimi de îngeri.

Pietre rare… de înțelepciune

Îmi place să citesc. Oricând pot fi vrăjită de o carte bună. De când călătoresc mult, nu mai pot avea prea des, fizic, o carte în mână. Iar abonamentele cu cărți online… sunt bune, dar nimic nu va compensa satisfacția paginii întoarse, a misterului. Știați că literele au miros? Și cuvintele?!

Având memorie fotografică, adeseori, informația cărților de pe ecran se pierde în neant… nu se acumulează, devine virtuală. Uneori sunt tristă… ceva frumos intră în viața mea prin cuvintele vreunui sciitor, dar se pierde undeva în tenebrele minții, pentru că … e virtuală. Rămâne doar sentimentul frumosului născut de cuvinte bune, blânde, frumoase, valoroase.

Așa că azi am deschis… în lipsa unei cărți… jurnalul meu de citit. Am multe jurnale, dar unul e preferatul meu. Are coperți din piele roșie. În el am notat de-a lungul anilor multe citate. Anumite lucruri citite au dus la gânduri, idei… pe care, în ignoranța mea le-am notat.

Anii au trecut. Ce s-a semănat a dat rod… un gând, o faptă, un caracter, un destin. Destinul meu…

Notez mai jos câteva din aceste momente minunate când am putut citi și rosti: AHA.

PROPRIA TA VIAȚĂ ESTE CLASA ÎN CARE ÎNVEȚI. ÎNVAȚĂ ȘI PREDĂ MAI DEPARTE CE AI ÎNVĂȚAT.

Cunoaște oameni inteligenți, învață cât poți de la ei și mergi mai departe. Învață și construiește cu răbdare. Ce se întâmplă când îți pierzi răbdarea?

Un maestru e cel care are curajul de a spune adevărul. Adevărul e reconfortant.

Nu mă poți forța să plâng sau să râd, ci vreau să fiu reconfortant cu ce fac. În tinerețe eram timid, și acum mai sunt, dar trebuie să fiu încrezător că mă pun în situații în care să fiu confortabil.

E important să ai sentimente. Statisticile de marketing distrug originalitatea și creativitatea.

Orice situație negativă are și un pozitiv. Un refuz acum poate fi un ccept mai târziu, iar atunci nu mai trebuie să faci concesiile și compromisurile din prima situație.

TOȚI RECUNOAȘTEM ADEVĂRUL CÂND ÎL AUZIM.

Adevărul e recunoscut instinctual, e ușor de recunoscut.

Cel mai greu este să lucrezi cu persoane capabile, dar care nu-ți plac, dezagreabile.

Învață de la ceilalți cum să faci și cum să nu faci lucrurile. Fă-te prezent. Întreabă. Mintea să-ți fie ca un burete, absorbind. Fă-te remarcat.

Persoanele care știu ce fac par arogante, dar cu siguranță e un efect de încredere.

Oricine o poate pății. Crezi că poți menține totul, dar e un balon de săpun. Poți pierde tot. Încrede-te în instinct. Învață oră de oră din greșeli și din succese. Ferește-te de ego, de orgoliu și de mândrie.

Dacă te minți ești mort!

Regulă: Vorbește 10% din timp și ascultă 90% din timp. Când lucrezi cu oamenii, în familie, cu prietenii și chiar cu dușmanii.

Este un timp când tot ce ți se întâmplă te lasă fără cuvinte, pentru prima dată. Totul este indescriptibil. Nu mai ai expresii și formulări amabile pentru oameni care se comportă groaznic, dar care cred că sunt grozavi, dar de fapt sunt groaznici. Sentimentul e profund și real. No words!

E mai plăcut să te străduiești în timp să devi cel mai bun, decât să fi cel mai bun și să intri în defensivă.

Emoția apare când lucrurile pe care le apreciezi îți ies în cale. Nu accepta să fi invizibil sau ca munca ta să te ducă în invizibilitate. Fii în mijlocul haosului și condu lucrurile spre momentul când nu mai ești invizibil.

SFAT: Să știi când să te retragi!

Dacă intră pe ușa ta un om deosebit nu-l pierde. Acea persoană te va duce cu sine pe culme. O lecție de canto nu te face cântăreț. E nevoie de talent și multă dăriure, muncă. E valabil în orice domeniu. Talentul îl ai sau nu!

Dreapta măsură

Emil Cioran

Un pic de durere te face profund,
Mai multă durere te-afundă prea mult.

C-un pic de avere n-ai lipsuri în casă,
Cu multă avere n-ai somn şi te-apasă.

Un pic de-mplinire te face mai bun,
Prea multă împlinire te face nebun.

Un pic de putere te face mai tare,
Prea multă putere pe alţii îi doare.

C-un pic de respect eşti încrezător,
Cu prea mult respect devii sfidător.

Un pic de-ngrijire te ţine mai bine,
Prea multă îngrijire-i o hibă-n gândire.

C-o slujbă, desigur, ai pâine pe masă,
Dar dacă ai zece, n-ai masă, n-ai casă.

Păstrează, creştine, măsura în toate,
Deloc nu e bine, iar prea mult te-abate
Încet, dar şi sigur de la pocăinţă
Şi te pricopseşte c-o altă credinţă.

Preluat de pe :

Dreapta masură – de Emil Cioran